pretext

E primavara si, de fapt, e aproape vara. Poate de aici vine lipsa de idei. Toata culoarea si parfumul si zgomotul si gustul inghetatei, toate imi fac creierasul sa zburde peste tot, cu aripi firave dar ambitioase, si ma ajuta sa intru in acea feerie pe care numai un ger de toamna-iarna 2010 ar putea sa o inlature. Am observat ca postarile mele se imputineaza din februarie incoace. Iarna e altceva. Gerul de afara iti aduce multe ganduri, temeri, idei, obsesii, conceptii si ajungi sa o detesti si sa astepti vara care, ca intr-un basm, le alunga, si ajungi sa ai povestea ta de vara. Iarna e ca noaptea. Desi traiesti, o faci doar pentru a supravietui a doua zi, fiind intr-o stare de inertie. Ziua/vara simti inima fluturandu-ti in piept, facand viata sa-ti curga prin vene. Deci, enjoy the summer!

∞

Am o minte inchisa. Am o minte umana, si asta ma scoate din sarite. Faptul ca nu stiu de fapt nimic. Si nu inteleg nimic si tot includ termenul 'nimic' in ceea ce zic, lucru care (dupa ce citesti iti vei da seama) ma streseaza la culme. Poza arata perfect ceea ce am in cap. Universul e infinit dar eu tot nu-l pot vedea asa. Tot incerc sa ii creez, imi imaginez un capat al sau. Pur si simplu nu pot percepe termenul de gol/inchis sau plin/infinit/etern. Ce naiba e asta? Universul e infinit? Nu pot, incerc si pur si simplu nu pot sa ma gandesc ca nu are capat si ca e imens. Etern. Trebuie sa se termine undeva. Bun, si se termina. Aici apare golul. Care e nimic. Care e tot infinit. Care e tot imperceptibil. Si care e legea? De ce exista? Daca nu ar exista, ce ar fi? Adica ar fi un gol. Si golul asta cum ar exista? N-ar exista. N-ar exista nimic. Si nimicul asta tot etern si de neinteles e. Si cum s-au creat toate astea? De unde provin? Cine le-a creat?

despre frumusete

N-am sa incep sa ma plang aici de cat de urata sunt, de cate complexe am sau alte chestii de genul asta. Nici nu o sa incep sa zic ca tre' sa fii frumos pe interior ca nu conteaza atata timp cat ai un suflet mare, frumos, prietenos, generos etc. ci voi vorbi pur si simplu despre frumusetea pe care unii aleg sa o numeasca 'exterioara' si despre care majoritatea dintre ei spun ca nu conteaza.
Despre cum ne privim noi.
Nu stiu daca vi s-a intamplat sa vi se spuna (in special fetelor) ca atunci cand va uitati in oglinda va schimbati fata deodata. Ceea ce vreau sa spun este ca, in momentul in care te vezi, involuntar, iti aplici un fel de masca si ai senzatia ca arati 'bine' fara sa realizezi ca, imediat ce vei intoarce privirea, vei fi diferita. Diferita de cum aratai in oglinda, dar, de fapt, normal, exact asa cum esti tu si cum te vad ceilalti. Astfel, multe nu inteleg de ce majoritatea au alta parere decat au ele despre aspectul lor fizic, pentru ca ele poarta in ele o imagine proprie falsa. Nu vi s-a intamplat sa vedeti niste instantanee si sa va mirati de felul in care aratati? Sau, personal, cand aud o inregistrare cu vocea mea raman mirata pentru ca e total diferita de cum ma aud eu in realitate, desi ceilalti sustin ca aia e vocea mea.
Realitatea e diferita de reflexia noastra in oglinda.

proof

De unde dorinta asta nevrotica si irationala de a dovedi ceva? Ceva ce nici noi nu stim ce e de fapt. Avem senzatia ca devenim superiori facand anumite fapte prin care, intr-o prisma creata de noi, avem lumea la picioare si toate se invart dupa bunul plac pentru ca prin acel fapt suntem mai presus decat cel caruia vrem noi sa ii dovedim ceva. Vorbesc despre noi, pentru ca noi, toti cei care populam aceasta planeta incercam mai mult sau mai putin sa dovedim ceva. Si dupa ce aceasta amagire se termina, dupa ce planul real revine, realizam ca, de fapt, suntem la fel si ca nu am realizat nimic remarcabil (sau mai degraba admirabil) si daca avem un usor simt al aprecierii incepem sa regretam. Si revenim la acea stare de indiferenta care nu pare sa se fi schimbat, cel putin nu datorita acestei dovezi, pentru ca in adancul nostru stim ca ne amagim singuri, dar acceptam asta, mai bine decat o 'infrangere' morala. Si ne complacem din nou intr-o inertie paguboasa, realizand ca, de fapt, aceste incercari de a dovedi ceva au fost doar pentru a ne hrani orgoliul...

It's sad when people you know become people you knew.
When you can walk right past someone like they were never a big part of your life.

How you used to be able to talk for hours and how now, you can barely even look at them.

it's sad how times can change..

ei stiu, ei pot

Ii invidiez.
Ei stiu sa fie precauti. Ei nu uita niciodata asta. Ei nu au incredere niciodata in altcineva. Ei ii suspecteaza mai intai pe restu'. Lor le ia foarte, foarte mult timp sa accepte pe cineva si mai ales sa prinda incredere in cineva. Si aici nu ma refer la cei care, din pricina 'regulilor' impuse de mediul lor de viata, cred ca depind de oricine se uita la ei si cred ca oricine se uita la ei le e prieten. Sau poate ca nici aceia nu cred asta, dar nu au de ales. Ei devin apropiati dupa multe 'teste' si abia apoi impartasesc o incredere deosebita si o loialitate nelimitata. Ei continua sa te iubeasca indiferent daca, uneori, din fel de fel de motive, nu le acorzi atentia necesara sau nu te comporti cum ar trebui cu ei. Ei continua sa astepte mangaierea ta si ar face orice sa iti fie tie bine si stiu ca tu le oferi ceea ce nimeni nu le ofera. Ei simt tot ceea ce simti si tu, ei fac ceea ce faci si tu. Ei (nu) te iubesc exact atat cat (nu) ii iubesti si (/nici) tu.
Ei sunt mai mult decat par. Si cu toate asta, ei nu sunt decat niste caini.

"C'est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante." (Le petit prince)

- Timpul pe care l-ai pierdut pe trandafirul tau face trandafirul tau atat de important.