vise

E greu sa vorbesti despre ele, cu atat mai putin sa le intelegi.
Credeam ca stiu ceva, dar mi-am dat seama ca sunt prea ciudate. Am ajuns sa ma cert cu mama pentru ca nu a facut ce mi-a promis ca face.. intr-un vis. Eram atat de sigura ca a fost real incat eram gata sa jur daca nu ar fi facut-o ea de vreo 3 ori inainte.
Ce stiu eu? Faptu ca noi de cand ne punem in pat si inchidem ochii pana-i deschidem visam. De ce zic asta? Pentru ca mereu, indiferent de ora, cand sunt trezita in timpul noptii imi amintesc ca visam ceva, desi nu stiu ce. Si chestia asta se datoreaza faptului ca in timpul noptii suntem obositi, iar in general visele pe care, personal, mi le amintesc sunt visate in jurul diminetii. Cu toate astea, exista vise care ne marcheaza si pe care nu le uitam chiar daca le visam imediat ce ne punem in pat.
N-o sa uit niciodata dimineata in care m-am trezit si am inceput sa plang pentru ca.. ma trezisem. Visam ceva atat de frumos, si pur si simplu am deschis ochii, naiba stie de ce. Am inceput sa plang, sa musc perna si sa repet in gand (si in tipete) ca sunt o fraiera ca m-am trezit din cel mai frumos vis pe care l-am avut. Stiu, e ciudat, dar n-ai aflat inca tot. Seara nu-mi mai aminteam ce visasem.
The dreams in which I'm dying are the best I've ever had. Poate, poate nu. Am visat si eu chestia asta, ca toata lumea probabil. E amuzant, pentru ca apoi incepeam sa fac promisiuni cum ca de atunci inainte voi fi credincioasa, buna cu toata lumea, ca cine stie ce patesc daca nu; si, cum va asteptati probabil, a tinut chestia asta 2-3 zile si nopti cu alte vise si de aici deduceti voi.
Am observat o chestie, si anume ca ceea ce se intampla in realitate influenteaza ceea ce visam. Spre exemplu, am visat ca s-a spart o vaza si m-am trezit speriata realizand ca tocmai trantise cineva usa. Sau, cum am tendinta sa dorm cu nasu'n perna, visez foarte des ca plang si nu pot sa ma exprim, de parca nu as avea aer. Inca un exemplu pe care mi-l amintesc, e de cand eram mica si a sunat telefonul in vis, m-am trezit si da, ai ghicit, suna si in realitate. Imi amintesc chestia asta pentru ca multa vreme dupa asta ma credeam o magiciana, ca vezi Doamne, toate se intampla dupa visele mele.
Lasand la o parte experientele mele super smechere cu vise, ce sunt visele? Propriul nostru film, caruia noi incercam sa ii dam tot felul de definitii sau sensuri? Cred ca e doar o revedere a ceea ce s-a intamplat in timpul zilei sau in perioada respectiva, o revedere aparte, diferita la fiecare persoana. De multe ori nu inteleg ce visam, pentru ca se schimba imediat decorul, trec de la un gand la altul si apoi incerc sa fac o legatura intre ele, sa creez o poveste pe care mai apoi sa o numesc un vis.
Sau poate ca visele ne creeaza pe noi, poate ca tot ce se intampla se rezuma la ceea ce am visat sau vom visa. Poate ca visele sunt adevarata noastra lume si ceea ce facem e doar o materializare a vietii noastre de acolo. Poate ne-am nascut din vise si poate chiar moartea e un vis. Poate..

copaci

Doresc tuturor sa poata desena asa copacii.
O sa sune ciudat, dar e interesant; parerea mea.
Copacii au personalitate. - replica cu care a reusit sa imi inchida gura si sa ma faca sa privesc situatia cu alti ochi in timp ce eu incercam sa o fac sa renunte la desenatul de copaci pentru ca mi se parea un mod prostesc de a incerca sa se exprime.
Deci, daca nu ai inteles nimic din ce am zis pana acum, iti explic. Copacii astia, frumosi, blegi, ciungi, creti sau cum mai vrei tu ajuta. Desenatul de copaci sau de orice altceva ce iei tu drept .. muza .. ajuta in situatii naspa. Relaxeaza, te asculta si iti inteleg toate supararile, suparandu-se si ei. Caci chiar tu ii faci suparati. Eu am incercat si mi-a iesit. Nu-ti alunga toate problemele, dar te ajuta sa te descarci. Ai putea sa ii faci dupa anotimpuri, dupa marime, dupa specie, dupa orice ca sa ii faci sa reflecte cat mai bine starea ta de spirit. Devii mai calm, ai senzatia ca s-au mai lamurit lucrurile, ca nu e chiar atat de oribil pe cat pare, ajungi sa priviesti altfel lucrurile. E chestie de tine, cum vezi si simti tu lucrurile. Poate chiar te amuza ideea asta. Dar incearca doar, si o sa vezi.

Concluzie: desenati (copaci).

inspiratie

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua feţe
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
(Octavian Paler - Avem timp)

Tu, ai invatat ceva?

dura, rea si sexy

De ce toate fetele, indiferent cat de ingerasi, cuminti sau cum vrei tu sa le spui par sunt, toate simt nevoia mai devreme sau mai tarziu sa fie numite ca in titlul postarii, sa fie cunoscute astfel ? Am atat de multe exemple, de la Tocilara la Rusinoasa, pe care le auzi "Fa-mi poza cu berea" "Hai sa dansam murdar" si alte d-astea.

Exista o chestie, o pata, ceva pe creierul nostru care ne face sa vrem sa parem aia smechera in ochii celorlalti? Nu inteleg cum de ajung atatea fete "bune"-"rele" si de ce le e rusine sa fie ceea ce sunt si ceea ce le place? Acum o sa vina una si o sa zica "Mie-mi place sa fiu rea". Pai daca iti place sa fii rea, de ce nu esti dintotdeauna? Si aici ma gandesc, poate chiar suntem dintotdeauna rele si sunt anumite chestii care ne fac sa realizam asta, gen anturajul. Dar nu, nu suntem, pur si simplu nu ne place sa fim considerate "ratate" de ceilalti, mai ales ca printre ceilalti poate sa fie si cel pe care il placem si in fata caruia trebuie sa fim cat mai "bune" in sensul rau, daca ma intelegi.
Ciudat; aici chiar astept pareri.

suflet

Mie-mi plac si soparlele si licuricii si panterele. Am iubit animalele dintotdeauna si, desi pentru muuuuulti par niste dobitoace puse acolo ca sa consume si ele oxigen, mereu am stiut ca au suflet. Si aici nu e vorba de caini sau pisici, care sunt cei mai apropiati omului. Orice animal odata imblanzit poate iubi. Mie mi-a spus mama cu ceva timp in urma ca niste prieteni de-ai ei au vazut un reportaj cu un leu crescut de unii pe care l-au dus in padure cand nu mai incapea in casa. Dupa ceva timp s-au hotarat sa ii "faca o vizita". Si, spre uimirea tuturor, leul nu i-a atacat, ci, din contra, a sarit pe stapani si i-a imbratisat (ma rog, o imbratisare de leu). Eu am ramas masca, dar am crezut-o. Dupa ceva timp, la ora de civica sau istorie (tot aia), venind vorba, i-am spus profesorului despre asta si a zis ca nu e posibil, ca animalele nu au minte si alte chestii de genu' asta. Atunci am intrat putin in dubii. Acum am dat intamplator de un filmulet.

In concluzie, au animalele suflet sau nu?

film

Mda, iata-ma din nou. Nu am mai scris de destul de mult timp si imi cer scuze in caz ca e vreo persoana care astepta sa citeasca ceva nou. Am incercat, am doua postari nefinalizate, dar pur si simplu mi-am dat seama ca nu au noima si, de fapt, adevarata problema e ca nu am putut sa scriu. Nu stiu, nu ieseau cuvintele asa cum voiam.
Anyway, din vina racelii care mi-a furat 3 zile din vacanta, am vazut si revazut niste filme. Multe filme. Vreau sa vorbesc despre unul in mod deosebit. "Imparatul mustelor" ii zice. L-am vazut cand eram mai mica, pe la vreo 6-7 ani si-mi amintesc ca am plans. Oricum, am plans sau nu, faza e ca l-am retinut si ca de multe ori mi-am amintit de el si mi-am dorit sa-l revad. Am inteles ca e luat dupa o carte. Deci, in mare, un avion se prabuseste pe o insula si niste baieti sunt singurii supravietuitori. La inceput comunica si alte alea, apoi unu blond si rau tare se hotaraste ca nu mai are nevoie de cativa care, dupa cum aratau, pareau mai mici si isi face el un grup de smecheri care se tot iau de ceilalti mai mici si pe care ii atrag incet-incet, in grupu' lor, ramanand, in grupu' copiilor doar 2. Ideea cartii in varianta www.google.ro - Imparatul mustelor - cautare e incercarea lor de a recrea regulile societatii in care au trait inainte sa devina izolati (aici). Ma rog, eu am tras alta concluzie din film. Parerea mea e ca arata cum smecherii reusesc sa-i atraga pe restu' de partea lor deoarece pare ca modul lor de a supravietui e mai usor decat al celorlalti. E doar o parere. Oricum, merita vazut filmul/citita cartea.

"Tu bucura-te de liceu"

Oficial sunt ingrozita! Nici nu am intrat la liceu si deja ma sperie trecerea lui. Imi e teama sa intru. Pana acum nu vedeam liceul decat ca pe ceva indepartat, cea mai frumoasa perioada din viata, de care sa ma bucur candva, peste mult timp.. Dar, de fapt, acel mult timp s-a transformat in cateva luni de stres maxim si apoi de relaxare totala, care vor decide cat de memorabil va fi liceul.
Nu m-am exprimat corect. Din tot ce am auzit, memorabil va fi, sunt sigura de asta, numai ca vor decide in ce sens va fi memorabil.
Va fi diferit de ceea ce am trait pana acum, asta e sigur. Va fi inceputul unei noi vieti, pentru ca.. evadam.. din copilarie.
Nu mi-e frica de liceu in sine, ci de faptul ca, daca vine, clar trece repede, si asta ma inspaimanta.
In timpul liceului, intrebat de cineva daca ar putea da timpul inainte/inapoi dupa cum vrea, in ce perioada s-ar duce, frate-miu a spus cu o sinceritate profunda: "Exact unde sunt acum."
E ciudat, cutremurator, nu stiu ce sa mai zic, o sa par o patetica fara idei de postari inteligente. Asta e o postare inceputa cu ceva timp in urma pe care nu am finalizat-o pentru ca nici atunci nu am stiut cum sa o finalizez. Tragic, infiorat, vesel, ingrijorat? Toate, toate imi amintesc ce frumos, ciudat, special este ceea ce, inevitabil, va urma.

Nu radeti de mine, dar m-au trecut fiori vazand versurile astea in filmul original:

sfarsit

Imi place sa ma gandesc la viata. La rostul nostru, la cum am aparut, de ce am aparut, si gasesc tot felul de motive, niciunul cu adevarat plauzibil. De fapt, poate nici nu exista. Imi amintesc in clasa a cincea la inceput, profu de istorie ne vorbea cu tarie despre omul ce se trage din maimuta, in timp ce la religie Dumnezeu, cel dupa chipul si infatisarea caruia am fost creati, clar nu e paros si nu se scarpina in cap! Ma rog, gura mea mare si intrebarile mele mereu puse ca sa incurce au facut ca cei doi profi sa se intalneasca in cancelarie si sa dezbata problema. Credeti ca s-a rezolvat ceva, ca noi am fost lamuriti, ca clasele de a cincea din urmatorii ani nu au mai intampinat aceeasi nelamurire? Va inselati. Profii s-au contrazis, au tinut-o fiecare pe a lui, s-a sunat, au plecat la ora si si-au vazut de viata lor. Si gata cu originile. Sa trecem la altceva.

Nu cred in nemurire. Nu stiu ce sa cred despre nemurire.

Intotdeauna omul a avut nevoie de un scop, un motiv pentru a face ceva. Si iata ca, din anul 0 sau, ma rog, de mai inainte, Raiul e locul promis tuturor celor care fac fapte bune. De ce? Pentru ca cei mai naivi sa nu faca lucruri rele din dorinta de a nu ajunge in Iad. Sau, in alte culturi, binelui ii era si este promis traiul alaturi de Budha, sau de zei, sau de tot felul de divinitati. De aici ajung si la chestia cu religia. De ce atat de multe religii? Cei care sustin existenta atatora nu realizeaza ca sunt multi oameni (printre care si eu) care ajung sa nu stie in ce sa mai creada, pentru ca Dumnezeul fiecaruia pare mai bun decat al celuilalt? Inca o chestie care ma revolta este respingerea unor oameni doar din cauza ereditatii. Imi amintesc de o intrebare pusa de curand de profa de religie ce a sunat cam asa "Cam cati oameni si-ar da in ziua de azi viata pentru credinta lor?". Si raspunsul il stim bine cu totii. In prezent, dispunem de atat de multa tehnologie si lucruri care fac viata sa para mult mai buna decat orice Rai incat intrebarea aceea poate fi chiar retorica. Pentru ca mi-am pus-o si eu, si chiar nu stiu daca as fi dispusa sa renunt la tot pentru ceva ce exista doar daca.. avem credinta. Cu toate astea, ma sperie cumva ideea existentei cu adevarat a lui Dumnezeu si pedepsele pe care e posibil sa le indur din cauza necredintei.
Mi-am imaginat odata ca am murit. Pur si simplu s-au creat multe liniute sau a. b. c. in capul meu, atat de multe si totusi atat de putine fata de cate exista cu adevarat, intrucat Universul, cu toata infinitatea lui, nu le-ar putea cuprinde. Ma rog, simteam nevoia sa exagerez. Concluzia e ca nu stim cu adevarat ce se intampla dupa ce mori. Putem doar sa abordam anumite conceptii si sa credem in ele. Desi, pana la urma, ideea " orbirii ", pierderii intr-o proprie gaura neagra este cea pe care o cred, imi e frica de existenta ei. Prefer sa cred ca vom coexista intr-o lume paralela, cu cei dragi, sau poate va fi un nou inceput. Poate vom renaste intr-o alta galaxie, pe undeva. Vom muri si vom vedea (asta a sunat sadic) .
Deci, ca sa fiu sincera, imi surade ideea nemuririi si nu pot spune ca nu exista o mica convingere, amestecata cu speranta, undeva adanc in mine, ca totusi moartea nu aduce sfarsitul.

ajutor

Si stai singura. Toti au plecat, poate la mare, poate la munte, poate doar departe de tine. Poate din din vina ta sau poate pur si simplu au plecat. Si te trezesti strangand in brate ursuletul pe care toti cred ca l-ai aruncat de ceva timp incercand sa plangi; dar nici lacrimile nu mai vin. Sa tii un jurnal? De prisos, mereu cand ai incercat te-ai plictisit de el inainte de termen, adica aproximativ la 2 zile de cand ai inceput sa-l scrii. Si iata-te cautand in agenda, in speranta gasirii unui nume care poate fi apelat. Cu o mica ezitare la 112, cauti in nestire tot sperand sa gasesti. Si ajungi la ea. Ea, cea pe care o uitasesi de mult, ea care ti-a fost alaturi mereu, pana cand, pana cand.. i-ai gasit pe ceilalti. Cu o voce mirata oarecum, caci ultimul apel de la tine fusese cu destul de mult timp in urma, iti aplica un ezitant "Alo?". Pentru o secunda te opresti. Ce sa-i mai zici? De ce nu ai mai sunat-o? De ce te-ai lasat ca rupta de lume de la ultima cearta? Incepi cu un "Scuze" si apoi incepi sa ii povestesti. Tot, tot, tot, fara sa astepti un raspuns. Fara sa astepti ceva. Doar iti doresti sa auda cat de mult i-ai lipsit, cat de dor iti este de momentele petrecute impreuna, de tot.. Iar ea, cu glasul ei pe care il poti asemana cu sute, dar unic in felul lui, pentru ca numai glasul acela putea si te poate face sa razi in orice moment, numai glasul ala ti-a dat un sfat bun, numai glasul ala ... Ea, ca intotdeauna, te ajuta. Abia acum realizezi cat de dor ti-a fost de ea..

emo kid

Oximoron. Urat, urat oximoron.
Copilaria ar trebui sa fie cea mai colorata perioada a vietii, copiii sunt cei fara griji, cu zambetul pe buze, se bucura de fiecare moment, nu plang pentru ca viata e dura si pentru ca toti ii urasc. Pentru ca, de fapt, pentru asta e copilaria. E varsta in care nu cunoastem greutatile vietii. Voi ce faceti? Da, voi, astia emo.. Voi va plangeti de viata trista si dura si, cu toate astea, va considerati copii. Nu sunteti. Sunteti doar niste fraieri care nu se bucura de cel mai frumos lucru oferit de viata.

1st

Eu nu tac.