Si stai singura. Toti au plecat, poate la mare, poate la munte, poate doar departe de tine. Poate din din vina ta sau poate pur si simplu au plecat. Si te trezesti strangand in brate ursuletul pe care toti cred ca l-ai aruncat de ceva timp incercand sa plangi; dar nici lacrimile nu mai vin. Sa tii un jurnal? De prisos, mereu cand ai incercat te-ai plictisit de el inainte de termen, adica aproximativ la 2 zile de cand ai inceput sa-l scrii. Si iata-te cautand in agenda, in speranta gasirii unui nume care poate fi apelat. Cu o mica ezitare la 112, cauti in nestire tot sperand sa gasesti. Si ajungi la ea. Ea, cea pe care o uitasesi de mult, ea care ti-a fost alaturi mereu, pana cand, pana cand.. i-ai gasit pe ceilalti. Cu o voce mirata oarecum, caci ultimul apel de la tine fusese cu destul de mult timp in urma, iti aplica un ezitant "Alo?". Pentru o secunda te opresti. Ce sa-i mai zici? De ce nu ai mai sunat-o? De ce te-ai lasat ca rupta de lume de la ultima cearta? Incepi cu un "Scuze" si apoi incepi sa ii povestesti. Tot, tot, tot, fara sa astepti un raspuns. Fara sa astepti ceva. Doar iti doresti sa auda cat de mult i-ai lipsit, cat de dor iti este de momentele petrecute impreuna, de tot.. Iar ea, cu glasul ei pe care il poti asemana cu sute, dar unic in felul lui, pentru ca numai glasul acela putea si te poate face sa razi in orice moment, numai glasul ala ti-a dat un sfat bun, numai glasul ala ... Ea, ca intotdeauna, te ajuta. Abia acum realizezi cat de dor ti-a fost de ea..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu