Imi place sa ma gandesc la viata. La rostul nostru, la cum am aparut, de ce am aparut, si gasesc tot felul de motive, niciunul cu adevarat plauzibil. De fapt, poate nici nu exista. Imi amintesc in clasa a cincea la inceput, profu de istorie ne vorbea cu tarie despre omul ce se trage din maimuta, in timp ce la religie Dumnezeu, cel dupa chipul si infatisarea caruia am fost creati, clar nu e paros si nu se scarpina in cap! Ma rog, gura mea mare si intrebarile mele mereu puse ca sa incurce au facut ca cei doi profi sa se intalneasca in cancelarie si sa dezbata problema. Credeti ca s-a rezolvat ceva, ca noi am fost lamuriti, ca clasele de a cincea din urmatorii ani nu au mai intampinat aceeasi nelamurire? Va inselati. Profii s-au contrazis, au tinut-o fiecare pe a lui, s-a sunat, au plecat la ora si si-au vazut de viata lor. Si gata cu originile. Sa trecem la altceva.
Nu cred in nemurire. Nu stiu ce sa cred despre nemurire.Intotdeauna omul a avut nevoie de un scop, un motiv pentru a face ceva. Si iata ca, din anul 0 sau, ma rog, de mai inainte, Raiul e locul promis tuturor celor care fac fapte bune. De ce? Pentru ca cei mai naivi sa nu faca lucruri rele din dorinta de a nu ajunge in Iad. Sau, in alte culturi, binelui ii era si este promis traiul alaturi de Budha, sau de zei, sau de tot felul de divinitati. De aici ajung si la chestia cu religia. De ce atat de multe religii? Cei care sustin existenta atatora nu realizeaza ca sunt multi oameni (printre care si eu) care ajung sa nu stie in ce sa mai creada, pentru ca Dumnezeul fiecaruia pare mai bun decat al celuilalt? Inca o chestie care ma revolta este respingerea unor oameni doar din cauza ereditatii. Imi amintesc de o intrebare pusa de curand de profa de religie ce a sunat cam asa "Cam cati oameni si-ar da in ziua de azi viata pentru credinta lor?". Si raspunsul il stim bine cu totii. In prezent, dispunem de atat de multa tehnologie si lucruri care fac viata sa para mult mai buna decat orice Rai incat intrebarea aceea poate fi chiar retorica. Pentru ca mi-am pus-o si eu, si chiar nu stiu daca as fi dispusa sa renunt la tot pentru ceva ce exista doar daca.. avem credinta. Cu toate astea, ma sperie cumva ideea existentei cu adevarat a lui Dumnezeu si pedepsele pe care e posibil sa le indur din cauza necredintei.
Mi-am imaginat odata ca am murit. Pur si simplu s-au creat multe liniute sau a. b. c. in capul meu, atat de multe si totusi atat de putine fata de cate exista cu adevarat, intrucat Universul, cu toata infinitatea lui, nu le-ar putea cuprinde. Ma rog, simteam nevoia sa exagerez. Concluzia e ca nu stim cu adevarat ce se intampla dupa ce mori. Putem doar sa abordam anumite conceptii si sa credem in ele. Desi, pana la urma, ideea " orbirii ", pierderii intr-o proprie gaura neagra este cea pe care o cred, imi e frica de existenta ei. Prefer sa cred ca vom coexista intr-o lume paralela, cu cei dragi, sau poate va fi un nou inceput. Poate vom renaste intr-o alta galaxie, pe undeva. Vom muri si vom vedea (asta a sunat sadic) .
Deci, ca sa fiu sincera, imi surade ideea nemuririi si nu pot spune ca nu exista o mica convingere, amestecata cu speranta, undeva adanc in mine, ca totusi moartea nu aduce sfarsitul.
